Grăsimea abdominală: când devine un risc pentru sănătate?

La nivelul abdomenului există două tipuri principale de țesut adipos:

- grăsimea subcutanată, situată imediat sub piele, pe care o putem prinde între degete; - grăsimea viscerală, localizată mai profund, în jurul organelor abdominale, precum ficatul, pancreasul și intestinele.

Ambele contribuie la circumferința abdominală, însă grăsimea viscerală are o activitate metabolică mai intensă. Ea nu reprezintă un simplu depozit pasiv de energie, ci un țesut biologic activ, capabil să elibereze acizi grași, hormoni și mediatori inflamatori.

Atunci când se acumulează în exces, țesutul adipos visceral poate deveni disfuncțional: eliberează mai mulți acizi grași în circulație, întreține inflamația cronică de intensitate redusă și interferează cu acțiunea insulinei. În timp, aceste modificări pot contribui la apariția unui profil metabolic nefavorabil.

În plus, excesul de energie nu se depozitează întotdeauna numai în țesutul adipos. Grăsimea poate ajunge și în organe în care, în mod normal, ar trebui să existe în cantități reduse – de exemplu, în ficat, mușchi, pancreas sau în jurul inimii. Aceste depozite poartă numele de grăsime ectopică și pot afecta direct funcționarea organelor respective.

Astfel, acumularea predominant abdominală este asociată cu un risc mai mare de: - rezistență la insulină și diabet zaharat de tip 2; - hipertensiune arterială; - creștere a trigliceridelor și scădere a HDL-colesterolului; - boală hepatică steatotică asociată disfuncției metabolice – MASLD, cunoscută anterior ca „ficat gras non-alcoolic”; - apnee obstructivă în somn; - boală cardiovasculară.

Distribuția țesutului adipos este influențată de mai mulți factori, nu doar de cantitatea de mâncare consumată. Printre aceștia se numără: - predispoziția genetică; - vârsta; - sexul și modificările hormonale; - menopauza; - sedentarismul; - somnul insuficient; - stresul cronic; - consumul excesiv de alcool; - unele medicamente și afecțiuni endocrine; - pierderea masei musculare odată cu înaintarea în vârstă.

Înainte de menopauză, estrogenii favorizează mai frecvent depozitarea grăsimii în zona șoldurilor și coapselor. Odată cu scăderea nivelului de estrogen, distribuția se poate deplasa către abdomen, chiar dacă modificarea greutății totale nu este foarte mare.

Somnul scurt și fragmentat poate influența apetitul, sensibilitatea la insulină și alegerile alimentare. De asemenea, stresul nu „creează” singur grăsime abdominală, dar poate contribui prin somn mai slab, mâncat emoțional și expunere prelungită la cortizol.

Indicele de masă corporală – IMC – se calculează împărțind greutatea exprimată în kilograme la pătratul înălțimii măsurat în metri. Este un instrument simplu și util pentru evaluarea populațiilor, dar are limite importante.

IMC-ul nu poate face diferența între: - masa grasă și masa musculară; - grăsimea subcutanată și cea viscerală; - distribuția abdominală și cea predominant gluteofemurală; - excesul de grăsime cu sau fără afectare metabolică.

O persoană cu masă musculară mare poate avea un IMC crescut fără un exces important de țesut adipos. La polul opus, o persoană poate avea un IMC considerat normal, dar o circumferință abdominală crescută și puțină masă musculară. În acest caz, riscul metabolic poate fi subestimat dacă evaluarea se oprește la cântar.

Tocmai de aceea, recomandările moderne propun ca IMC-ul să fie interpretat împreună cu circumferința abdominală sau cu raportul dintre talie și înălțime. Persoanele cu valori similare ale IMC-ului pot avea riscuri cardiometabolice diferite, iar măsurile adipozității centrale pot completa evaluarea.

Pentru o măsurătoare cât mai relevantă a circumferinței abdominale: 1. Folosim un centimetru de croitorie și măsurăm direct pe piele sau peste haine foarte subțiri. 2. Stăm în picioare, cu abdomenul relaxat și greutatea distribuită egal pe ambele picioare. 3. Așezăm centimetrul orizontal, la jumătatea distanței dintre ultima coastă palpabilă și marginea superioară a crestei iliace. 4. Nu strângem centimetrul și nu „tragem burta”. 5. Citim valoarea la finalul unei expirații normale.

Este important să folosim aceeași metodă și, ideal, să măsurăm în condiții similare de fiecare dată. O diferență de unu-doi centimetri de la o zi la alta poate fi influențată de balonare, tranzit intestinal sau modul în care a fost poziționat centimetrul. Tendința observată în timp este mai relevantă decât o singură măsurătoare izolată.

Ce valori indică un risc crescut? Pentru populația europeană, International Diabetes Federation utilizează următoarele praguri pentru obezitatea abdominală:

Femei Bărbați Risc cardiometabolic crescut ≥80 cm ≥94 cm

Aceste valori nu trebuie interpretate ca o graniță rigidă între „sănătos” și „bolnav”. Riscul crește progresiv odată cu circumferința abdominală și trebuie evaluat în contextul tensiunii arteriale, glicemiei, profilului lipidic, istoricului familial, fumatului, activității fizice și eventualelor boli deja existente.